“Prefer să mă concentrez pe întrebări, pe explorări, inclusiv prin ceea ce scriu, de acum înainte…”

Brene Brown spune în “Rising strong” că “modalitatea cea mai eficientă de a muta informația din minte către inima noastră, este prin intermediul scrisului.”

La acest “transfer”, se pricepe tare bine (zic eu) Mihaela Pascu-Oglinda, omul care de la prima noastră întâlnire m-a investit cu încrederea și sprijnul ei necondiționat! Cu Mihaeala am savurat o primă cafea la Artichoke Social House, unul dintre locurile mele favorite din București, anul trecut prin luna iulie …

Și, pentru că în timpul celor câtorva întâlniri la cafea nu am apucat să-i adresez o parte dintre întrebările mele preferate, iată că asta s-a întâmplat, virtual, astăzi. Iată rezultatul!

1. Care sunt momentele importante din viața ta la care te-ai opri ca să ne spui cine ești?

Îmi dau seama că întrebările tale mă pun să fac o călătorie interioară serioasă. Nu vreau să mai dau însă nicio definiție a ceea ce cred despre mine fiindcă am descoperit, după 30 de ani, entuziasmul faptului de a nu te cunoaște suficient de bine și de a porni astfel la un drum care pe mine mă bucură, îmi oferă energie. Sunt multe cărți care m-au convins că ne cunoaștem, în general, prea puțin. Cred că definițiile pe care ni le dăm, convinși de adevărul propriilor vieți, nu fac decât să ne limiteze de foarte multe ori. Prefer să mă concentrez pe întrebări, pe explorări, inclusiv prin ceea ce scriu, de acum înainte, lăsând ficțiunea să deschidă drumuri noi ale cunoașterii. Nu cred că ne definește ceva cu adevărat vreodată exact așa cum un elev nu poate fi definit nici de un 4, nici de un 10. Sunt momente din viața noastră, fie când reacționăm furioși, fie în culmea bucuriei. Suntem compuși din toate acestea, iar cunoașterea sinelui e o călătorie care nu se oprește nici măcar o secundă.

2. Ce te-a determinat să ajungi unde ești acum?

Am simțit cumva scrisul ca a doua natură sau ca o parte a existenței mele firești. A fost ceva ce am făcut dintotdeauna cu ușurință, mirată, chiar și la maturitate, că oamenii te plătesc pentru ceva ce faci cu atâta bucurie. A fost natural, dar din cauza asta a fost și o mare frică izvorâtă din sindromul impostorului: chiar poate fi atât de ușor? Și atunci ajungi să te autosabotezi muncind sub radar, cum spune Brene Brown, cât să fii apreciat, dar nu într-atât încât să te apropii prea mult de succes, de frică să nu ți se topească aripile de ceară. Firește, e o teamă care plătește chirie în inconștient și pe care o scot din ce în ce mai des la lumină tocmai pentru a o obișnui cu lumea reală, cu vizibilitatea crescută, cu vulnerabilitatea și, în cele din urmă, cu succesul. Dar pe lângă acest ghid interior, mi-au plăcut dintotdeauna cărțile, am citit și citesc cu mare plăcere, chiar dacă au existat și perioade mari de timp în care nu am reușit să citesc la fel de mult.

3. Cum se numește ultima carte pe care ai scris-o?

Nu pot dezvălui încă titlul celei care se află momentan în lucru la editură, dar pot spune că e o carte despre regăsire, putere și curaj, despre drumul personal pe care îl are de parcurs fiecare dintre noi. Fără el nu se poate. Și acest drum personal poate fi simpla recunoaștere a miracolelor pe care ni le oferă viața în fiecare zi: căldura soarelui pe piele, trilul unei mierle, foșnetul frunzelor când bate vântul, strălucirea unui râu. Am fost și mai atentă la toate acestea de când izolarea ne-a răpit mult din libertatea firească. Dar drumul personal, cel despre care am scris, poate fi și acela care ne ajută să punem pasiunea în centrul vieților noastre și să trăim în armonie cu ceea ce ne dorim de fapt. Am scris despre greșeli din trecut și despre lecții și convingeri din prezent. E o carte despre un drum continuu.

4. Din ceea ce ai scris până acum, care roman îți este cel mai drag?

“Camera de probă” este, cu siguranță, un punct central și un prim-pas, totodată, către felul în care îmi văd eu parcursul scriitoricesc. Sunt de-abia la început, chiar dacă au trecut 3 ani de la prima carte. E nevoie de mult scris care nu se vede și de fiecare astfel de etapă pentru a ajunge să crești, iar eu încerc, în acest moment, să invit un nou început de roman îm viața mea. “Camera de probă” spune multe despre singurătate, despre dorința de a te retrage din fața lumii pentru a lua o pauză, e o singurătate binefăcătoare, liniștitoare, dar e mult și despre cum nu ești lăsat, adesea, de ceilalți, să faci fix ce ai dori tu să faci, chiar și să te retragi în incinta unui teatru așa cum face Anton.

5. De unde îți iei energia?

Am început să scriu de ceva vreme paginile de dimineață, un exercițiu pe care acum îndrăznesc să-l recomand oricui. Îmi ajută mintea să pună lucrurile în ordine, să gândească în perspectivă, dar, mai ales, să se odihnească în restul zilei. Trăiesc mai în prezent ca niciodată. Grijile, întrebările, nevoia de lămurire, toate dilemele firești de care ne lovim cu toții rămân acolo, prinse între pagini, alături de obiective, dorințe, planuri pe termen scurt sau mai îndepărtat. Și funcționează de minune fiindcă rolul lor nu e doar să te ajute să ai o minte mai limpede în general, ci și să găsești rezolvări la toate acele întrebări.

6. Dacă ar fi să alegi trei cărți pe care să le citim în această perioadă, care ar fi acestea?

Cu siguranță, “Cum să eliberezi artistul din tine” de Julia Cameron pentru că este o carte eliberatoare și uluitoare din nenumărate puncte de vedere. Aș recomanda apoi și “Familia mea și alte animale” de Gerard Durrell, o carte care îi va cuceri pe copii și pe adulți deopotrivă și care ne oferă o călătorie extraordinară în natură. Și cred că aș recomanda, în al treilea rând, o carte care, din păcate, nu s-a tradus încă la noi: “Hope In The Dark” de Rebecca Solnit. Este o carte care pune lucrurile în perspectivă și care îți explică de ce binele și răul au existat dintotdeauna în lume, de ce din nenumărate puncte de vedere suntem mai OK ca societate acum față de trecut. E foarte ușor să crezi că o luăm la vale ca omenire, mai ales pentru că doar asta vezi în mass-media. Se fac însă eforturi disperate de sute de mii de oameni pentru a face lumea un loc mai bun și cred că e datoria fiecăruia dintre noi să acționeze în această direcție prin gesturi de bine, oricât de mici. Nu văd sensul pesimiștilor care-și pun mâinile-n sân arătând cu degetul spre știrile negative și care încearcă să te convingă că totul e în zadar. Schimbarea se produce datorită celor care nu-și pierd speranța, celor care nu uită trecutul și care încearcă în prezent să construiască un viitor mai bun.

7. Cum vezi rolul femeii în lumea de astăzi?

Femeile ar trebui să fie mult mai curajoase, infinit mai curajoase. Dar ajunge, în multe situații, să fie greu să faci orice. Societatea încă așteaptă de la tine să te comporți într-un anumit fel doar pentru că ești femeie și te sancționează rapid dacă încerci să ieși din tipare (dacă nu profesional, atunci personal și invers, undeva ceva tot îți va reaminti că “ești femeie”). Și cel mai mult ajută să uiți practic aceste așteptări care te controlează direct sau în mod inconștient. Să le dizolvi și să te comporți fără o definiție a genului. Să faci fix ce-ți place, să-ți asumi propriul sine și să ai curaj. Nu e ușor, dar este posibil și e ceea ce trebuie făcut.

8. Ce înseamnă curajul pentru tine, dar autenticitatea?

Curajul e un mușchi pe care trebuie să-l exersăm. Dacă nu-l deprindem de mici, va fi cu atât mai greu să-l dobândim la maturitate. Însă este vital și-ți întărești curajul făcând toate acele lucruri de care ți-e frică sau la care visezi în tăcere. Autenticitatea înseamnă să spui că, deși nu știi cine vei fi mâine, azi ai chef să faci asta și asta vei face.

9. Dacă ar fi ca peste ani, să privești la filmul vieții tale, ce secvențe principale simți că ar include?

Eu am o viziune destul de ciudată asupra vieții pentru că mă văd locuind, spre vârsta a treia, pe perioade mai lungi, în țări în care nici nu am ajuns până acum, iar Marea Britanie ar fi una dintre ele, chiar dacă în acest moment nu mă ispitește. Dar am în fața ochilor această bătrână de 80 de ani care stă într-o grădină uriașă plină de hortensii. Revăzând filmul vieții, cu siguranță mi-ar plăcea să văd scrisul căpătând importanța pe care simt în continuare că i-o datorez.

10. O întrebare la care ți-ai dori să răspunzi, dar care nu ți-a mai fost adresată în niciun interviu de până acum.

Pentru că mulți oameni au citit mai mult în izolare și pentru că mi-aș dori ca cineva să-mi fotografieze într-o zi biblioteca și eu să pot povesti în scris despre cărțile mele preferate, aș vrea să răspund la această întrebare: “Cum arată biblioteca de vis pentru tine?”. Și aș începe să-ți spun că ocupă un perete uriaș, din tavan până-n podea. Momentan e răsfirată în diferite corpuri de mobilă, dar acum visăm ca să știm ce punem în practică în viitor. Am acolo tot ce a scris Eugène Ionesco, inclusiv edițiile în franceză. Am toți scriitorii mei preferați și am atâta spațiu încât toți au câte un raft numai al lor. Vizitele pe care mi le fac prietenii așa încep: “Hai să-ți prezint biblioteca mea”. Cu alte cuvinte, alți prieteni.

Mihaela, îți mulțumesc pentru răspunsuri și abia aștept să particip la lansarea acelei cărți despre care știu câte ceva!